CERVICITA ȘI AȘA-NUMITA „RANĂ PE COL” – CE ÎNSEAMNĂ DE FAPT?
Autor: Dr. Roxana Chirilă Având în vedere standardele actuale de diagnostic și frecvența tot mai mare a infecțiilor persistente cu HPV, recomandăm ca orice suspiciune cervicală detectată clinic sau citologic să fie evaluată într-un centru specializat în colposcopie și patologie cervicală. O evaluare aprofundată și second opinion, într-un cadru multidisciplinar, ajută la evitarea unor intervenții inutile și garantează o conduită medicală corectă și cât mai conservatoare! Termenul „rană pe col” nu este un diagnostic medical propriu-zis, ci o formulare populară, ușor de înțeles, folosită frecvent de medicii ginecologi pentru a descrie o modificare vizibilă a colului uterin. Este o etichetă cu valoare orientativă, dar care nu desemnează o boală clar definită. În realitate, ceea ce pacientele numesc „rană” este de cele mai multe ori o inflamație (cervicită), o zonă mai roșie, o secreție anormală sau o sângerare la atingere, descoperite întâmplător sau investigate în urma unor simptome. Această „impresie de rană” este frecvent identificată în timpul unui consult ginecologic de rutină, chiar și în lipsa unor plângeri specifice, precum în cazurile de control pentru alte motive (tulburări menstruale, suspiciune de sarcină sau dureri pelvine). Pentru medic, o astfel de constatare presupune o suspiciune clinică care necesită clarificare prin investigații suplimentare. Deși expresia „rană pe col” este convenabilă în comunicarea cu pacienta, pentru că e cunoscută și emoțional eficientă în motivarea pentru investigații, aceasta poate avea un impact psihologic nedorit. Unele femei pot interpreta greșit termenul, asociindu-l cu boli grave, infidelitate sau infertilitate, ceea ce le determină să caute frenetic informații online și să dezvolte anxietate. Ce poate însemna, de fapt, această „rană”? De cele mai multe ori, este vorba de o inflamație trecătoare a colului uterin (cervicită), care poate fi cauzată de: În alte cazuri, mai rare, ceea ce pare o simplă inflamație poate ascunde leziuni precanceroase sau canceroase, motiv pentru care este esențială o evaluare completă. Ce investigații sunt necesare? Primul pas este identificarea unei eventuale infecții locale. Astfel, se recomandă: Dacă simptomatologia persistă sau aspectul colului rămâne suspect, se recomandă investigații suplimentare, în următoarea ordine, conform celor mai recente recomandări: Această abordare integrată și adaptată standardelor moderne permite diferențierea între inflamații benigne și leziuni cu potențial evolutiv, asigurând diagnostic corect și tratament eficient. În Clinica CHI MEDICAL, abordăm fiecare caz cu rigoare științifică, echilibru clinic și profundă responsabilitate față de femeile care ne aleg. Ne fundamentăm activitatea pe trei piloni esențiali: Excelență, prin diagnostic avansat și conduită medicală actualizată la cele mai noi ghiduri internaționale;Empatie, printr-o relație autentică medic-pacient, fără grabă, fără superficialitate, cu deschidere și respect;Educație, prin sprijin constant în înțelegerea propriei sănătăți și asumarea deciziilor informate. Suntem un Centru de Excelență în Patologia Colului Uterin, specializat în evaluarea completă a pacientelor cu cervicită recurentă, infecție HPV persistentă sau suspiciuni de tip „rană pe col”. Dispunem de colposcopie digitală avansată, testare moleculară HPV, citologie în mediu lichid, biopsie țintită și expertiză multidisciplinară pentru cazuri complexe. Recomandarea noastră: oricare ar fi contextul în care ați primit eticheta de „rană pe col”, nu amânați. Cereți o evaluare completă și un second opinion calificat. În foarte multe cazuri, veți primi doar confirmarea că totul este în regulă dar cu certitudine, veți ști. Autor: Dr. Roxana Chirilă
HPV
Autor: Dr. Roxana Chirilă Infecția cu HPV (Human Papilloma Virus) este cea mai frecventă infecție cu transmitere sexuală, cauzată de virusul Papilloma uman. Există peste 200 de tipuri de HPV, dintre care aproximativ 40 de tulpini pot determina infecții genitale, atât la femei, cât și la bărbați. Simptomatologie Majoritatea persoanelor infectate cu HPV nu prezintă simptome sau probleme de sănătate, dar câteva tipuri de HPV pot cauza condiloame genitale (negi) la femei și bărbați. Alte tipuri de HPV pot cauza cancerul de col uterin și alte cancere mai puțin comune, cum ar fi cele de vulvă, vagin, anus, penis, orofaringe, laringe. Tulpinile de HPV se clasifică în: tulpini cu risc oncogen scăzut sau cu risc oncogen crescut, iar acest risc se referă la probabilitatea, mai mare sau mai mică, de a cauza cancer. În 90% din cazuri, sistemul imunitar combate infecția cu HPV într-o perioadă de 1-2 ani. Acest lucru se întâmplă și pentru tipurile cu risc scăzut, dar și pentru cele cu risc crescut. Condiloamele genitale apar în general sub forma de excrescențe (umflături) individuale sau grupate, care pot fi plane sau supradenivelate, unice sau multiple, mici sau mari, de colorația pielii, mai deschise sau mai închise, nedureroase. Pot apare la nivelul vulvei, vaginului, anusului, colului uterin, penisului, scrotului, la interval de câteva săptămâni, luni sau chiar ani după contactul sexual cu o persoană infectată sau pot să nu apară deloc. Dacă nu se tratează, condiloamele genitale pot să dispară, pot să rămână la fel sau să crească în număr sau dimensiuni, dar, în general, nu evoluează spre cancer. Rareori, cancerul de col uterin prezintă simptome în stadiile incipiente de dezvoltare. De obicei, lipsa simptomelor și a controalelor ginecologice periodice conduce la diagnosticul bolii în faze avansate. Din această cauză, este important ca femeile să efectueze periodic analize pentru depistarea cancerului de col uterin și a leziunilor precursoare. Calea de transmitere În general, HPV se transmite pe cale sexuală, în timpul contactului sexual vaginal, anal sau oral, dar și prin contact direct cu partea infectată. De cele mai multe ori, persoanele purtătoare de HPV nu știu că sunt infectate sau că pot transmite infecția la partenerii sexuali. În timpul contactului sexual, virusul se transmite de pe piele sau de pe mucoase şi ulterior infectează celulele de suprafaţă ale organului expus (col uterin, vagin, anus etc.). În cadrul celulelor, virusul se integrează și ulterior se multiplică concomitent cu diviziunea celulelor infectate. În majoritatea cazurilor, organismul infectat combate HPV, iar celulele infectate sunt eliminate odată cu virusul. Dacă sistemul imunitar nu combate infecția cu HPV de risc crescut, aceasta poate să persiste o perioadă îndelungată; cu timpul, celulele anormale se transformă în cancer. 10% din femeile purtătoare de HPV cu risc crescut la nivelul colului uterin se expun riscului de cancer de col uterin. De regulă, la femeile cu imunitate adecvată, progresia către cancer este lentă, necesitând 15-20 ani de la contractarea HPV până la apariţia cancerului de col uterin. În aceeași măsură, când HPV de risc crescut persistă la nivelul penisului, anusului, vulvei vaginului sau orofaringelui, poate cauza cancer în aceste localizări. În foarte puține cazuri, o femeie însărcinată, purtătoare de HPV genital, poate să transmită virusul copilului ei, în timpul nașterii pe cale vaginală. În acest caz, la nou-născut poate să apară papilomatoza respiratorie recurentă. Infecția HPV Statistica efectuată în SUA (2018) arată că 79 milioane de persoane sunt infectate cu HPV și alte 14 milioane se infectează în fiecare an cu HPV pentru prima dată. 8 din 10 persoane active sexual se infectează cu HPV cel puțin o dată în decursul vieții. Anumite categorii de populație pot avea un risc crescut pentru cancerul cauzat de HPV, cum ar fi persoanele cu sistem imunitar scăzut, persoanele cu parteneri sexuali multipli sau cu debut sexual precoce. Prevenție În momentul de față există modalități de a ne proteja de infectia cu anumite tulpini de HPV, prin vaccinarea anti-HPV, scăzând riscul de a dezvolta cancerele asociate HPV și condiloamele. Se recomandă vaccinarea atât a fetelor, cât și a băieților, începând cu vârsta de 9 ani, cunoscut fiind faptul că vaccinarea nu este la fel de eficientă după ce persoana devine activă sexual. În prezent, organizații de profil precum FDA (Food and Drug Administration) recomandă vaccinarea persoanelor până la vârsta de 45 ani. În prezent, în România, se derulează un program național de vaccinare gratuită a fetelor și băieților cu vârste cuprinse între 11-19 ani. Folosirea prezervativului poate diminua riscul de contaminare cu HPV, dacă utilizarea lui este corectă. Zonele neacoperite de prezervativ pot fi infectate, de aceea prezervativul nu asigură o protecţie completă împotriva HPV. Având un partener stabil, șansele de a contracta HPV sunt mai mici. Testul Papanicolaou permite identificarea transformărilor anormale sau de tip precanceros ale colului uterin; în acest fel, aceste zone se pot extirpa înainte de a se converti în cancer. Testul Papanicolaou nu depistează HPV, poate ridica doar suspiciunea infecției, prin prezența celulelor anormale, posibil infectate. Testul Papanicolaou nu mai are indicație primară în screeningul cervical, în general se recomandă ca test de triaj la femeile HPV-pozitive pentru tulpinile cu risc crescut. Se poate opta pentru testul Papanicolaou în intervalul de vârstă 21-25 ani, testare efectuată la fiecare 3 ani, la femeile cu rezultate normale. Recoltarea este nedureroasă, constă în prelevarea unor celule de la suprafaţa colului uterin cu ajutorul unei periuţe speciale, prin „zgârierea” ușoară a colului uterin. Testarea HPV identifică prezența și/sau tipurile HPV existente; se poate folosi ca analiză unică sau în combinație cu testul Papanicolaou. Testarea pentru HPV se face de rutină, începând de la 25 ani sau ca indicație în urma unui rezultat anormal la testul Papanicolaou. Repetarea testului se face la intervale de 5 ani, până la 65 ani, recomandare valabilă pentru femeile cu rezultate negative la testare și fără factori de risc. Modalitatea de recoltare este similară testului Papanicolaou. Femeile vaccinate anti-HPV trebuie să facă periodic analize pentru depistarea cancerului de col uterin și a leziunilor precursoare, deoarece vaccinul nu conferă protecție absolută împotriva tulpinilor conținute în
COLPOSCOPIA
Autor: Dr. Roxana Chirilă Colposcopia este o investigație de diagnostic care se efectuează în următoarele situații: Este o investigație nedureroasă, care durează între 5 și 15 minute și presupune ca tu să fii așezată în poziție ginecologică. Se introduce în vagin un specul vaginal și se fixează astfel încât colul uterin să fie vizibil în întregime. Dacă se efectuează colposcopie video asistată sau videcolposcopie, atunci și tu poți vedea toate etapele colposcopiei. Pe medici îi ajută fiindcă pot stoca imaginile, le pot analiza și compara ulterior, pot cere opinii altor medici sau pot învăța alți medici începători. Pe vremuri, înainte de tehnologizare, colposcopul era doar optic, iar acest lucru înseamnă că imaginea colului uterin este vizibilă printr-un binocular special doar pentru o singură persoană care privește prin acesta. Prin urmare, fiecare medic se așeza pe rând pe scaunul din fața pacientei aflate în poziție ginecologică și observa colul ei prin binocularul colposcopului. Prin această modalitate, curba de învățare practică era una foarte lentă, deoarece foarte puțini studenți sau medici rezidenți examinau în timp real imaginile colposcopice, din motive ce țineau de intimitatea pacientei și din lipsa de timp. După examinarea colului cu ajutorul colposcopului, se aplică pe col o soluție de acid acetic diluat care poate evidenția anumite modificări ale colului uterin. De multe ori, imaginea colului uterin se transformă, apărând zone albe. Se presupune că aceasta se întâmplă prin coagularea unor proteine de la nivelul celulelor colului uterin, lucru ce apare mai frecvent în celulele displazice, celule ce au anumite modificări în structura lor, ca urmare a infectării și persistenței HPV. Nu este obligatoriu ca orice zonă albă să constituie o problemă, medicul va ști să interpreteze sau să investigheze suplimentar. După colorarea cu soluția de acid acetic, medicul poate aplica o soluție pe bază de iod numită Lugol. Aici este efectul invers, colul normal va capta în totalitate iodul din soluție și se va colora în maro. Există și situații în care diverse inflamații care nu sunt asociate HPV pot să ducă la captarea neomogenă a iodului, iar colul să prezinte zone galbene, pe un fond maro. În urma colposcopiei, medicul îți poate recomanda biopsia de la nivelul zonelor modificate. De obicei, se prelevează între 2 și 4 mici fragmente de țesut care se fixează în formol și se trimit la laboratorul de anatomie patologică. Într-un interval de timp de 2-4 săptămâni vei primi un rezultat histopatologic care constituie un rezultat diagnostic. În urma colposcopiei, vei primi o impresie colposcopică care poate să coincidă sau nu cu rezultatul obținut în urma biopsiei. Conduita ulterioară se va stabili ținând cont de rezultatul biopsiei. Autor: Dr. Roxana Chirilă
ENDOMETRIOZA
Autor: Dr. Teodora Grecu Ce este? Endometrioza se definește ca o afecțiune ginecologică în care țesutul endometrial, țesut ce căptușește în mod normal cavitatea uterină, este prezent în afara uterului, la nivelul altor organe. Ea reprezintă o importantă cauză de subfertilitate și de durere pelvină cronică a populației feminine. Considerată o afecțiune complexă, adesea subestimată, ea este, în realitate, așa cum arată statisticile, o afecțiune comună, afectând aproximativ 10% dintre femeile la vârsta reproductivă. Întrucât în unele cazuri poate evolua fără simptome, adevărata sa prevalență este dificil de stabilit. Este un scenariu comun ca primele simptome să fie resimțite încă din perioada adolescenței, reprezentând astfel pentru fiecare pacientă diagnosticată un exercițiu de reziliență pe tot parcursul vieții. La momentul actual, endometrioza reprezintă un domeniu de cercetare intens, cu numeroase perspective de viitor asupra managementului și asupra tratamentului, odată ce populația feminină a conștientizat impactul profund pe care diagnosticul de endometrioză îl are asupra parcursului social și profesional al femeilor. Cauze și factori de risc Cauzele exacte ale endometriozei nu sunt încă pe deplin cunoscute, însă progresele medicinei contemporane au adus contribuții semnificative la înțelegerea proceselor biologico- moleculare implicate în dezvoltarea și evoluția acestei afecțiuni. Medicina bazată pe dovezi consideră astăzi endometrioza o boală sistemică, estrogen-dependentă, ce creează odată cu implantarea țesutului endometrial un răspuns inflamator în întregul organism. Din diversitatea de opinii susținute în perioada actuală, cea mai populară până în momentul de față a fost cea a menstruației retrograde, în timpul căreia o mică parte din sângele menstrual, ce conține celule endometriale, se poate deplasa în sens invers, prin trompele uterine, în cavitatea abdominală. Aceste celule pot apoi să se implanteze și să crească pe alte organe, dând naștere leziunilor endometriozice. Teoria vasculară vine în completarea celei dintâi, sugerând posibilitatea ca celulele endometriale să fie transportate prin vasele sanguine și limfatice, către alte zone ale corpului, la distanță de zona pelvisului, unde acestea se pot dezvolta. Teoriile celomice au fost, de asemenea, citate, diferențiindu-se prin considerarea endometriozei drept o boală cu predispoziție încă din viața intrauterină, din momentul formării organelor. Aceasta susține posibilitatea ca celulele stem multipotente, celulele progenitoare ale viitorului endometru existente în embrionul în dezvoltare, să fie induse a se implanta în diferite situsuri, pentru ca mai apoi să se diferețieze în celule endometriale. Teoria imunologică se concentrează pe rolul sistemului imunitar în dezvoltarea endometriozei. Se presupune că o disfuncție a sistemului imunitar ar putea permite supraviețuirea și creșterea celulelor endometriale în afara uterului. Teoria genetică postulează faptul că studiile în domeniu au identificat anumite gene care ar putea crește riscul de a dezvolta endometrioză. Se consideră că aceste gene ar avea capacitatea de a influența susceptibilitatea la boală prin afectarea răspunsului imun, a metabolismului hormonal sau a proceselor de reparare a țesuturilor. Printre factorii de risc potențiali, o masă corporală mai mică se corelează cu riscul de endometrioză. De asemenea, menarha precoce, în special înainte de vârsta de 14 ani, presupune un risc crescut de endometrioză. Femeile nulipare (care nu au născut) au un risc mai mare, probabil secundar unui număr mai mare de cicluri ovulatorii. Cum se manifestă boala? Endometrioza poate afecta atât organe din pelvis – ligamentele ce susțin organele pelvine, peritoneul, trompele uterine, vezica urinară, ureterele, chiar și intestinele, cât și organe din afara zonei pelvisului – plămânii și învelișul acestora, pleura. Există cazuri în care endometrioza poate apărea și la nivelul organelor aflate la distanță, cele ale sistemului nervos și la cele senzoriale – ochi, buze. În funcție de localizarea acestor „implanturi endometriozice”, tabloul simptomelor este unul divers. Cea mai frecventă localizare a endometriozei este la nivelul ovarelor unde se formează leziunile specifice, numite endometrioame. Cunoscute la nivelul populației și sub formă de „chisturi endometriozice”, ele reprezintă formațiuni pline cu un lichid brun, vâscos, similar cu ciocolata și reprezintă pentru medic un element-cheie în diagnosticarea endometriozei. Simptome Endometrioza se manifestă într-o gamă largă de simptome, adesea variind de la o pacientă la alta, ceea ce face diagnosticul unul dificil. Cel mai important factor care domină tabloul simptomatologic este localizarea leziunilor endometriozice. Cum diagosticăm? Calea către un diagnotic de endometrioză este formată din mai multe etape și începe întotdeauna prin investigarea simptomelor de către medicul ginecolog. Un instrument foarte util în acest sens sunt investigațiile imagistice. Ecografia transvaginală, facilă și nedureroasă, poate arăta dacă există chisturi sau alte anomalii în zona pelvină, oferind, astfel, un indiciu puternic asupra posibilității de endometrioză. RMN-ul cu protocol pentru endometrioză oferă imagini mult mai detaliate ale organelor pelvine și poate detecta leziuni endometriozice chiar și în stadii incipiente. Este considerat un instrument foarte valoros în diagnosticul endometriozei. Standardul de aur în diagnosticarea endometriozei îl reprezintă, însă, intervenția chirurgicală laparoscopică, întrucât permite atât vizualizarea cu precizie a leziunilor endometriozice, prelevarea de țesut pentru diagnosticul histo-patologic, cât și îndepărtarea acestora. Totuși, tendința este către un diagnostic non-chirurgical, pentru a minimiza riscurile asociate unei intervenții chirurgicale. Cum o tratăm? În momentul apariției unui diagnostic de endometrioză, planul de tratament al fiecărei paciente este unul personalizat, adaptat manifestărilor individuale ale bolii, severității simptomatologiei, localizării leziunilor, dar și perspectivelor asupra fertilității. Nu există un tratament curativ, astfel tratamentul are ca scop reducerea durerii, îmbunătățirea prognosticului fertil și calitățiii vieții. Optiunile majore de tratament includ: 1. Terapia medicamentoasă a durerii, subordonate mai multor clase de medicamente: 2. Intervenția chirurgicală: impune îndepărtarea directă a endometrioamelor și a leziunilor endometriozice printr-o metodă laparoscopică, minim-invazivă, cu recuperare rapidă. Este utilă mai ales pentru îmbunătățirea fertilității. După intervenție, multe femei experimentează o ameliorare semnificativă a calității vieții, cu o reducere semnificativă a durerii. Prezintă însă un risc ridicat de recidivă a endometriozei. 3. Terapiile complementare: unele simptome ale bolii, așa cum sunt durerea și disconfortul pot fi mai ușor gestionate prin diferite terapii complementare, cum ar fi acupunctura, masajul terapeutic sau yoga. 4. Nutriția: intervențiile nutriționale pot fi utile în modificarea cursului bolii și a durerii asociate acesteia. Reducerea grăsimilor trans și a acidului palmitic (un acid gras saturat găsit în special în carne și produse lactate), împreună cu creșterea aportului de fibre alimentare au demonstrat că
SINDROMUL OVARELOR POLICHISTICE (SOPC)
Autor: Dr. Laura Dumitrași SOPC este o problemă frecventă care afectează felul în care ovarele funcționează, întâlnită mai des la femeile de vârstă tânără. Este legată de nivelul crescut al anumitor hormoni – androgeni (hormoni specifici bărbaților) care în mod normal sunt prezenți și la femei, dar în cantități mici. Numele provine de la numeroasele chisturi mici care se formează în ovare, în urma lipsei ovulației, chisturi ce produc o cantitate prea mare de androgeni, cu dereglarea ciclurilor menstruale. Criterii de diagnostic: Dacă există cel puțin două din cele trei criterii, se stabilește diagnosticul de SOPC, însă diagnosticul este unul de excludere. SOPC afectează aproximativ 1 din 10 femei, însă mai bine de jumătate nu prezintă simptome. Semnele și simptomele specifice apar de obicei în jurul vârstei de 20 ani sau în adolescența târzie. Simptome: SOPC se asociază cu un risc crescut de a dezvolta probleme mai târziu în viață, cum ar fi diabet zaharat tip 2, dislipidemie (niveluri crescute de colesterol, trigliceride) și boli cardiovasculare, hipertensiune arterială (HTA). Cauze: Cauza SOPC este deseori necunoscută, însă apare de multe ori de-a lungul generațiilor, familial. Riscul de a dezvolta SOPC crește dacă mama sau sora se confruntă cu această problemă sau dacă există rezistență la insulină, respectiv obezitate. Diagnostic Diagnosticul este unul de excludere întrucât multe din simptomele SOPC sunt cauzate de alte afecțiuni endocrinologice. Nu există un test specific de diagnostic, iar evaluarea începe cu o anamneză (discuție amănunțită) despre simptome, caracterul ciclurilor menstruale, tratamente și afecțiuni asociate. Examenul fizic va evalua semnele de SOPC (creșterea excesivă a părului în anumite zone), aspectul pielii (acnee sau acantosis nigricans). Ecografia ajută la evaluarea dimensiunii ovarelor, a aspectului lor. Este importantă și evaluarea endometrului (mucoasei uterine) și excluderea hiperplaziei endometriale (îngroșarea endometrului). Testele de sânge determină nivelul hormonilor, de obicei androgeni crescuți (testosteron total și DHEAS), nivelul insulinei și glicemiei, trigliceride și colesterol, raport crescut LH:FSH. Este importantă evaluarea endocrinologică completă prin măsurarea TSH, prolactina, 17-hidroxiprogesteron , cortizol, cu scopul de a exclude afecțiuni cu simptome similare SOPC (de exemplu hiperplazie adrenală, tumori ovariene secretante de hormoni, tumori hipofizare). Un test de toleranță orală la glucoza va evalua răspunsul organismului la glucoză și riscul de a dezvolta diabet. Consecințele SOPC: Tratament Tratamentul depinde de mai mulți de factori: vârsta, dorința obținerii unei sarcini, severitatea simptomelor și starea generală de sănătate. Dacă se plănuiește o sarcină, atunci se recomandă o modificare a dietei și creșterea activității fizice, scăderea în greutate. O scădere în greutate de minimum 5% poate duce la îmbunătățirea simptomatologiei, precum și a eficienței medicamentelor prescrise. Toate aceste măsuri ajută organismul în utilizarea eficientă a insulinei și la scăderea nivelului glucozei, cu îmbunătățirea ovulatiei. Se pot folosi și medicamente care ajută ovulația (Clomifen, Letrozol sau gonadotropine – tratamente de stimulare a ovulației, Metformin – îmbunătățește rezistența la insulină). Dacă nu se plănuiește o sarcină: – pentru reglarea ciclurilor menstruale, se poate opta pentru contraceptive orale combinate, pilule pe bază de progesteron sau dispozitiv intrauterin (sterilet) cu progesteron. Pilulele combinate estro-progestative vor regla cantitatea de estrogen și vor scădea androgenii, controlând durata și sângerarile neregulate. Pe termen lung, scade riscul de cancer endometrial și îmbunătățește aspectul acneei, respectiv al hirsutismului. Ai nevoie de investigații complete? Autor: Dr. Laura Dumitrași
HERPESUL GENITAL
Autor: Dr. Roxana Chirilă Herpesul genital este o infecție contagioasă transmisă, de obicei, prin contactul sexual vaginal cu o persoană infectată care are leziuni ulcerative, dar poate fi transmisă și prin contactul sexual oral sau anal. Poate fi transmisă și în cazul în care leziunile nu sunt vizibile. Cauze Această infecție este determinată de virusul Herpes Simplex tip 2 și Herpes Simplex tip 1, ultimul fiind responsabil de leziunile din jurul cavității bucale în timpul răcelilor. Incidența Herpesul genital este una dintre cele mai frecvente boli cu transmitere sexuală și apare mai frecvent la femei decât la bărbați. Simptomatologie Cele mai multe persoane cu herpes genital sunt asimptomatice sau prezintă simptome și semne minore cum ar fi:– pielea din jurul sau de pe organul genital se inflamează;– pielea poate fi caldă, dureroasă sau pruriginoasă (cu mâncărimi);– apar vezicule în jurul/pe organele genitale; aceste vezicule se sparg, formând o crustă, după care se vindecă. La prima infecție, semnele și simptomele care pot apărea sunt:– ganglioni măriți de volum;– febră;– dureri de cap;– usturimi la urinat;– dureri musculare. Prima apariție a herpesului se poate întinde pe o perioadă de mai multe săptămâni. După aceasta, virusul rămâne inactiv până când apar anumiți factori declanșatori care îl reactivează.Tipic, aparițiile ulterioare ale leziunilor sunt la câteva săptămâni sau luni după primul episod. În majoritatea cazurilor, acestea sunt mai puțin severe și mai scurte față de primul episod.Deși virusul rămâne cantonat în organismul uman pe o perioadă nedefinită, numărul episoadelor active are tendința să scadă după un număr de ani. Perioada de reapariție a leziunii herpetice variază de la o persoană la alta. În general, persoanele infectate au aproximativ 4 episoade pe an. Primul episod este, de obicei, cel mai dureros și necesită cea mai mare perioadă de timp pentru vindecare. Durerea și timpul de vindecare scad de la un episod la altul. Cei mai frecvenți factori declanșatori ai infecției cu virusul herpetic sunt:– stresul;– bolile;– intervențiile chirurgicale;– contactul sexual;– dieta;– menstruația. Diagnostic Diagnosticul de herpes genital se stabilește prin inspecția vizuală a zonei genitale, în cazul în care leziunea este tipică, sau prin prelevarea unei probe din leziune, în cazul în care este atipică.Infecția cu virusul Herpes Simplex este dificil de diagnosticat când nu există niciun fel de leziune.Este necesară examinarea colului uterin la femei și a uretrei la bărbați, pentru descoperirea unor eventuale leziuni interne. Analizele sangvine pentru depistarea virusurilor herpetice tip 1 și 2 pot fi de ajutor. Tratament Nu există niciun tratament care să elimine infecția cu virusul Herpes Simplex tip 2, deoarece, odată ce persoana este infectată, virusul rămâne în organism! Se pot recomanda medicamente antivirale, cu administrare orală sau locală, care pot grăbi vindecarea leziunilor. De asemenea, se pot administra analgetice care ameliorează disconfortul produs de leziuni.În cazul în care reactivările sunt frecvente, se recomandă medicamente antivirale, administrate pe perioade lungi de timp, pentru a încerca reprimarea reactivărilor. Herpesul genital la gravide și copii Herpesul genital poate fi transmis nou-născutului la nașterea pe cale vaginală, de la mama care are infecție activă. Episoadele de reactivare a herpesului genital în timpul sarcinii sunt asociate cu avorturi spontane, feti născuți morți, prematuritate. Infecția herpetică la nou-născut determină afectare cerebrală severă și orbire.Cu toate acestea, femeile cu herpes genital pot da naștere unor copii sănătoși. Profilaxie– evitarea contactului sexual cu o persoană cu herpes genital;– folosirea prezervativului în timpul contactului sexual;– limitarea numărului de parteneri sexuali;– urmarea unui tratament cu medicamente antivirale de către persoana cu herpes genital.Prin folosirea concomitentă a medicamentelor antivirale și a măsurilor enumerate mai sus, riscul de transmitere este scăzut, însă nu anulat! Persoanele care au herpes genital pot avea o activitate sexuală normală. De obicei, se recomandă folosirea prezervativului, însă există și situații când este indicat tratamentul antiviral zilnic pentru reducerea riscului de transmitere a infecției. Ai și tu aceste simptome? Autor: Dr. Roxana Chirilă
GONOREEA
Autor: Dr. Roxana Chirilă Gonoreea este o infecție răspândită, având o transmisibilitate foarte ridicată, afectând în principal zona genitală – penisul, vaginul sau anusul – dar putând afecta și gâtul. Cauze Infecția gonoreică este o infecție bacteriană cauzată de Neisseria Gonorrhoeae. Transmitere Agentul patogen se transmite cel mai des prin contactul sexual cu o persoană infectată. Probabilitatea de transmitere a infecției este mai mare dacă actul sexual are loc în timpul sau imediat după menstruație, dar există și riscul unei transmiteri în afara actului sexual. Fiindcă gonococul poate supraviețui o perioadă scurtă de timp (minute) și în condițiile de mediu exterior, este bine să se ia în considerare riscul infectării și prin contactul zonei genitale cu obiecte contaminate – de exemplu vibratoare sau jucării sexuale care nu au fost spălate în prealabil. Există și riscul transmiterii infecției la naștere, de la mamă la făt. Simptomatologie Din păcate, această infecție, pe cât este de periculoasă prin consecințe, pe atât este de lipsită de simptome. O persoană poate fi infectată, dar asimptomatică de-a lungul mai multor luni; de aceea i se mai spune și „infecția tăcută”. În cazul femeilor, această afecțiune poate rămâne fără simptome în mai mult de trei sferturi din cazuri. La femeie poate fi afectat vaginul, în faza inițială, apoi colul uterin, dar și anusul sau gâtul, în funcție de tipul de contact sexual avut cu persoana infectată. Simptomele sunt:– secreții vaginale purulente, de culoare gălbuie sau verzuie;– mâncărimi și arsuri;– dureri în abdomenul inferior;– mici sângerări anormale, de cele mai multe ori după contactul sexual;– dureri în timpul actului sexual. În cazul bărbaților, această afecțiune se manifestă prin:– durere sau senzație intensă de arsură la urinat;– secreții uretrale purulente, de culoare galben-verzuie, mai ales dimineața. În cazul în care infecția a fost transmisă prin sex oral sau anal, atât la bărbat, cât și la femeie, pot apare infecții ale gâtului sau anusului ce se manifestă prin inflamații ale acestor zone și uneori scurgeri anale. Evoluție, complicații Perioada de incubație a agentului patogen este cuprinsă între 1 și 14 zile, dar cele mai multe simptome apar în primele 3 – 4 zile de la infectare. Lăsată netratată, infecția este extrem de periculoasă, având de foarte multe ori ca rezultat infertilitatea. Uneori, infecția poate disemina (împrăștia) în sânge și afecta alte zone ale organismului. La bărbat are drept consecințe infecția epididimului (epididimita), abcesul uretral, îngustarea uretrei și infertilitate, prin deteriorarea epididimului. La femei infecția se propagă ascendent, zonele cel mai des și mai grav afectate fiind trompele uterine, având drept consecință infertilitatea în aproape 20% din cazuri. Gonococul deteriorează trompele uterine provocând obstrucții tubare, iar din această cauză probabilitatea apariției unei sarcini extrauterine crește extrem de mult. În cazul existenței unei sarcini, există riscul de infecție a lichidului amniotic. De asemenea, infecția poate fi transmisă fătului la naștere. În lipsa unui tratament prompt și eficace, copilul poate orbi. Diagnostic La bărbat, diagnosticul se stabilește pe baza unui examen la microscop a unei picături de secreție uretrală, iar rezultatul este imediat. Acuratețea acestui test rapid nu este 100%. De asemenea, se poate colecta o probă de urină pentru testarea gonococului, cu rezultat în câteva zile. La femei este nevoie de efectuarea unei culturi a secrețiilor vaginale sau cervicale (de la nivelul colului uterin), iar rezultatul este dat după 48 de ore. Tratament Tratamentul este simplu – antibiotice specifice pe cale orală sau injectabilă, dând rezultate foarte bune dacă infecția este depistată cât mai repede după momentul infectării și dacă este urmat tratamentul corespunzător în ceea ce privește doza și perioada. Tratamentul cere atenție specială în cazul femeilor care sunt însărcinate sau alăptează. Tratamentul trebuie urmat și de partener, chiar dacă nu există semne sigure de infectare. Pe perioada tratamentului, cea mai buna conduită este abstinența sexuală. Profilaxie Cel mai sigur mod de a preveni infectarea este folosirea prezervativului în timpul actului sexual, indiferent de tipul acestuia – oral, vaginal sau anal. Ai și tu aceste simptome? Autor: Dr. Roxana Chirilă
CHLAMYDIOZA
Autor: Dr. Roxana Chirilă Infecția cu Chlamydia Trachomatis este în „top”-ul Infecțiilor cu Transmitere Sexuală, fiind cea mai răspândită în rândul adulților activi sexual, cu vârste cuprinse între 20 și 30 de ani. Dacă alte Infecții cu Transmitere Sexuală se manifestă într-un mod mai „gălăgios”, infecția cu Chlamydia Trachomatis este renumită prin faptul că este „tăcută”. Aproximativ 90% dintre femeile infectate și 70% dintre bărbații infectați nu vor avea niciun fel de simptome în cazul infecției prezente în organismul lor. De foarte multe ori, infecția cu Chlamydia Trachomatis face pereche cu infecția gonoreică. Cauze Chlamydioza este o infecție bacteriană (produsă de o bacterie – Chlamydia Trachomatis) care afectează atât zona pelvină, cât și alte zone cum ar fi gâtul sau ochii. Chlamydia Trachomatis este o bacterie intracelulară (trăiește doar în interiorul celulelor). Transmitere La adulți, Chlamydia Trachomatis se transmite exclusiv pe cale sexuală – sex oral, vaginal, anal.În cazul în care femeia gravidă este infectată, ea poate transmite infecția fătului în timpul nașterii. Simptome Infecția cu Chlamydia Trachomatis fiind „tăcută”, pot trece luni sau chiar ani de zile până la apariția unor simptome. La femei, infecția cu Chlamydia Trachomatis afectează vaginul și colul uterin, iar simptomele, atunci când apar, sunt reprezentate prin : secreții vaginale anormale, sângerări vaginale anormale, cel mai adesea după contactul sexual, dureri în zona abdomenului inferior (aproape de zona pubisului), înțepături sau arsuri în timpul urinatului. La bărbați, infecția cu Chlamydia Trachomatis se localizează la nivelul uretrei, provocând uretrita. Simptomele, atunci când apar, sunt reprezentate prin scurgeri purulente la nivelul penisului (mai ales dimineața), dureri sau arsuri în timpul urinării. Evoluție, complicații Chlamydia Trachomatis este o bacterie care se comportă ca un virus – nu se poate dezvolta și multiplica decât în interiorul celulelor corpului uman. Acest tip de dezvoltare se numește „parazitism celular”. Odată intrată în celulă, bacteria fie se înmulțește și invadează celelalte celule, fie intră într-o stare de latență (de așteptare). Perioada de incubație a agentului patogen Chlamydia Trachomatis este cuprinsă între o săptămână și o lună. La femei, infecția cu Chlamydia Trachomatis determină leziuni la nivelul vaginului (vaginita), al colului uterin (cervicita) și al mucoasei uterine (endometrita), iar la bărbați leziuni la nivelul uretrei (uretrita). În cazul în care infectarea se produce în urma unui contact sexual anal, apare afectarea rectului (rectita). În cazul în care infecția este „transportată” din zona genitală și afectează ochii, apare conjuctivita. Infecția cu Chlamydia Trachomatis determină o probabilitate foarte mare de apariție a unei sarcini extrauterine (sarcina ectopică) din cauza afectării trompelor uterine. La femeile gravide, în momentul nașterii se poate întâmpla ca fătul să fie infectat prin intermediul secrețiilor vaginale. Dar ceea ce este cel mai grav, atât la femei, cât și la bărbați, este că infecția netratată reprezintă o cauză de infertilitate (imposibilitatea de a face copii). Diagnostic Infecția cu Chlamydia Trachomatis poate fi pusă în evidență prin mai multe teste. Există metode de diagnosticare directă, prin analiza secrețiilor colectate din vagin, col uterin sau uretră și metode indirecte, prin determinarea existenței în sânge a anticorpilor anti-Chlamydia, ce sunt produși de organism pentru a se apăra împotriva infecției. Se poate recomanda și efectuarea unei colposcopii. Tratament Tratamentul infecției cu Chlamydia Trachomatis este foarte simplu, iar dacă infecția este descoperită devreme este și cât se poate de eficient. Pentru ca tratamentul să fie cu adevărat eficient este nevoie ca ambii parteneri să fie tratați în același timp, chiar dacă nu există simptomele infecției. Pe toată perioada tratamentului infecției cu Chlamydia Trachomatis este obligatorie abstinența sexuală, iar la sfârșitul tratamentului este obligatorie o nouă testare, chiar dacă simptomele au dispărut, pentru a se ști sigur dacă infecția a fost eliminată. Tratamentul trebuie să țină seama dacă femeia este însărcinată. Infecția cu Chlamydia Trachomatis nu creează imunitate după vindecare. Profilaxie – folosirea prezervativului în timpul contactului sexual– limitarea numărului de parteneri sexuali– controale ginecologice periodice– evitarea dușurilor vaginale. Vrei să știi dacă te-ai infectat? Autor: Dr. Roxana Chirilă
VAGINITELE
Autor: Dr. Roxana Chirilă Vaginita semnifică inflamația vaginului, se întâlnește des și, de obicei, nu comportă riscuri pentru sănătate. Simptomele ei sunt totuși neplăcute : – mâncărime– senzația de arsură– durere– secreție vaginală în exces sau cu caracteristici diferite (culoare, miros). Cel mai adesea, vaginita este cauzată de o infecție, iar aceasta poate fi bacteriană, parazitară, virală sau fungică. Uneori, vaginita este cauzată de deficitul de estrogeni, în special la femeile aflate la menopauză. Rareori, vaginita apare la adolescentele care sunt încă inactive sexual, fie din cauza dezechilibrului florei vaginale, secundar unor factori externi (de exemplu, tratament antibiotic), fie din cauza contaminării cu flora bacteriană din tractul digestiv, mai ales atunci când nu sunt respectate măsurile de igienă ce previn infectarea. De asemenea, vaginita poate apărea în contextul infecțiilor cu transmitere sexuală, dar și în context alergic (alergie la prezervativ, la absorbante, la produsele de igienă etc). VAGINITA BACTERIANĂ La nivelul vaginului coexistă în echilibru mai multe tipuri de bacterii. Înmulțirea excesivă a unei bacterii poate duce la o infecție vaginală, denumită vaginită bacteriană. Simptomele sunt variate și pot include:– un miros vaginal neplăcut, anormal care adesea se intensifică după actul sexual ;– o cantitate crescută de secreție lăptoasă, gri-albicioasă.Nu sunt frecvente simptome ca : pruritul (mâncărime), senzația de arsură sau iritația, dar pot apărea până la 1/3 din femeile cu vaginită bacteriană. Unele femei pot fi complet asimptomatice. Cauze de apariție Cauza exactă este necunoscută. Se pare că vaginita bacteriană apare mai frecvent la femeile care prezintă contacte sexuale regulate. Nu se transmite de la un partener la celălalt, ca în cazul Chlamydiei sau Gonoreei. De asemenea, a fost evidențiată și la femei care nu au întreținut relații sexuale. Diagnostic Vaginita bacteriană poate fi diagnosticată doar de către un medic. Pentru a stabili un diagnostic corect este nevoie de un examen de laborator al secreției vaginale. Deoarece și alte infecții vaginale pot produce simptome asemănătoare celor din vaginita bacteriană, trebuie consultat un medic specialist. Tratament Pentru tratamentul vaginitei bacteriene se utilizează antibiotice care pot fi prescrise sub următoarele forme:– tablete administrate oral – gel sau cremă care se aplică în interiorul vaginului.Medicația poate fi prescrisă doar de către un medic specialist (ginecolog). Spălăturile pot distruge echilibrul bacterian normal sau pot produce alte probleme. De obicei, partenerii sexuali nu sunt tratați. Este cel mai bine ca femeia să evite contactul sexual în timpul tratamentului. VAGINITA CU PROTOZOARE Trichomoniaza este o boală cu transmitere sexuală cauzată de un parazit microscopic, numit Trichomonas vaginalis. Acest parazit se poate transmite în timpul raporturilor sexuale cu un partener infectat. La bărbați, parazitul infectează de obicei tractul urinar, dar deseori nu provoacă simptome specifice. 70% dintre bărbați se infectează de la femeia care prezintă boala după o singură expunere. La femei, infecția se dezvoltă în general la nivelul vaginului. Simptomatologie Boala poate fi frecvent asimptomatică. Simptomatologia obișnuită include:– secreție purulentă profuză, cu miros fetid și care se poate însoți de prurit vulvar – eritem vaginal neregulat (la pacientele cu concentrații mari de parazit).Ph-ul secreției vaginale este > 5, iar examenul microscopic al secreției vaginale evidențiază paraziți mobili și un număr crescut de leucocite. Femeile care prezintă trichomoniază trebuie testate și pentru alte boli cu transmiteresexuală. Tratament Tratarea partenerului sexual este obligatorie, astfel că ambii parteneri vor primi antibiotic specific, fie în doza unică, fie administrat pe parcursul a 7 zile, în funcție de schema de tratament aleasă de medic. VAGINITA ATROFICĂ Vaginita atrofică este o afecțiune a mucoasei vulvei și vaginului, cauzată de deficitul estrogenic.Vaginita atrofică poate apărea la orice vârstă, dar nu afectează toate femeile. Cel mai frecvent apare la femeile aflate la menopauză și la femeile ale căror ovare nu produc estrogen. De asemenea, poate afecta femeile care alăptează, care fac tratament cu medroxiprogesteron sau care nu mai au ovare (au fost extirpate chirurgical). Scăderea nivelului de estrogen poate determina modificări la nivelul mucoasei vulvare și vaginale, la fel ca și la nivelul mucoasei uretrale și vezicii urinare. Aceste modificări constau în subțierea mucoasei care astfel poate fi mai ușor lezată. Simptomatologie Semnele și simptomele frecvente sunt :– disfuncții urinare (poliurie, arsuri la urinat, senzație imperioasă de micțiune, incontinență urinară)– dureri suprapubiene– prurit (mâncărimi) și/sau arsuri vulvare– sângerări– dispareunie (dureri la contactul sexual). Diagnostic Diagnosticul este clinic ; se stabilește de către un medic ginecolog prin examinarea vulvei și vaginului femeii și uneori prin recoltarea unei probe de secreție vaginală, mai mult pentru excluderea altor cauze de vaginită. Cauze Vaginita atrofică este cauzată de nivelul seric scăzut de estrogen. Scăderea nivelului de estrogen afectează diferit femeile, astfel că nu toate femeile dezvoltă vaginită atrofică. Tratament Tratamentul poate include: – Terapia de substituție hormonală. Aceasta se realizează la recomandarea unui medic specialist, după un examen amănunțit al pacientei și aprecierea raportului risc-beneficiu. Mai multe detalii despre terapia de substituție hormonală găsiți la articolul Menopauza. – Substituția estrogenică topică – se face cu preparate care se aplică la nivelul vaginului și vulvei. Este un alt mod de a restabili nivelul estrogenic la nivelul mucoasei vulvare și vaginale. Crema topică se aplică ca atare la nivelul vulvei și cu un aplicator special la nivelul vaginului.– Dieta bogată în fitoestrogeni. Fitoestrogenii (denumiți și izoflavone) sunt estrogeni vegetali. În unele cazuri, suplimentarea dietei cu alimente bogate în fitoestrogeni este eficientă. Sursele de fitoestrogeni sunt alimentele pe bază de soia.– O altă recomandare a medicilor specialiști este de a folosi lubrifiante în timpul contactului sexual pentru a ameliora dispareunia. Crezi că ai și tu vaginită? Autor: Dr. Roxana Chirilă
FIBROMUL UTERIN
Autor: Dr. Roxana Chirilă Ce este fibromul uterin? Fibromul uterin reprezintă cea mai frecventă tumoră benignă a uterului, bine delimitată, constituită din fibre musculare și țesut conjunctiv. Sinonime: miom, leiomiom. Se întâlnește cu precădere la femeile cu vârste cuprinse între 35 – 50 ani, rasa neagră fiind mai afectată. Fibroamele variază ca număr (unul sau mai multe), dimensiune (de la câțiva milimetri la fibroame gigant, de câteva zeci de centimetri) și localizare (în raport cu parțile uterului sau cu straturile sale). Ce cauzează apariția fibromului uterin? Cauzele care determină apariția și dezvoltarea fibromului uterin nu sunt cunoscute, la fel ca pentru majoritatea tumorilor, benigne sau maligne. Se pare că hormonii sexuali feminini, estrogenul și progesteronul, ar fi implicați în creșterea și dezvoltarea fibroamelor, din cauza faptului că fibroamele uterine apar la femeile aflate în perioada de activitate genitală, involuând frecvent la menopauză. Tot din cauza nivelului crescut de estrogen și progesteron, în timpul sarcinii, fibroamele uterine cresc în dimensiuni, pentru a involua odată cu terminarea sarcinii. În cele mai multe cazuri, fibromul uterin este asimptomatic, fiind o descoperire întâmplătoare la examenele ginecologice de rutină. Simptome – HEMORAGIA, sub diferite forme. La unele femei menstruațiile devin mai abundente, cu cheaguri, durează mai mult timp și se asociază cu dureri pelvine; ciclurile menstruale se pot scurta (menstruația vine mai repede) sau pot apărea sângerări intermenstruale. Consecutiv pierderilor de sânge, apare anemia, necesitând de cele mai multe ori corectare cu preparate de fier.– DUREREA, poate avea sediul abdominal, pelvin sau lombar. Acest simptom nu este însă frecvent întâlnit.– COMPRESIUNEA pe organele învecinate, traducându-se prin: tulburări urinare (micțiuni frecvente, dificultăți la urinat), constipație și dificultăți în defecație, edeme ale membrelor inferioare, datorate compresiunii uterului fibromatos pe vasele pelvine.– CREȘTEREA ÎN VOLUM A ABDOMENULUI– INFERTILITATEA. Trebuie menționat faptul că, deși fibromul uterin este frecvent întâlnit la femeile de vârstă reproductivă, afecțiunea în sine conduce la infertilitate în puține cazuri; de aceea, la o femeie infertilă, trebuie excluse alte cauze mai des întâlnite de infertilitate. Diagnostic De cele mai multe ori, diagnosticul de fibrom uterin este unul clinic, prin examinarea pelvisului (tușeu vaginal). Dacă uterul fibromatos are dimensiuni mari, el se poate palpa transabdominal ca o formațiune bine delimitată, de consistență fermă, cu suprafață neregulată, mobilă pe planurile adiacente, situată pe linia mediană. Alte investigații pot fi necesare pentru completarea diagnosticului:– analize de sânge (dozarea hemoglobinei / hematocritului pentru a depista eventuala anemie și gradul ei de severitate);– ecografia pelvină furnizează date suplimentare despre uter și fibroame (dimensiune, localizare), precum și despre anexe;– biopsia de endometru exclude afecțiunile benigne sau maligne ale endometrului;– testul Papanicolau, testul CIN 2+ și colposcopia exclud patologia premalignă a colului uterin;– histeroscopia confirmă diagnosticul fibroamelor submucoase (cu dezvoltare în cavitatea uterină), evaluând numărul, mărimea și sediul acestora;– laparoscopia evidențiază fibroamele subseroase (cu dezvoltare la suprafața uterului) și conferă informații cu privire la starea anexelor;– histerosalpingografia conferă informații despre mărimea și forma uterului, precum și despre permeabilitatea trompelor uterine;– rezonanța magnetică poate fi indicată în anumite cazuri, dar nu este utilizată de rutină în diagnosticul fibromului uterin. Complicații Fibromul uterin netratat poate avea o evoluție variată. În multe cazuri, el evoluează lent, asimptomatic, iar la menopauză diminuează treptat. În alte cazuri se poate complica cu:– episoade de hemoragie (discutate la Simptome);– fenomene de compresiune asupra organelor învecinate (discutate la Simptome);– torsiune, ce poate apărea doar în cazul fibroamelor pediculate, generând semnele unui abdomen acut: durere colicativă, febră, greață, oprirea tranzitului intestinal și necesitând intervenție chirurgicală de urgență;– necrobioză, întâlnită mai frecvent în sarcină și lăuzie, fiind cauzată de întreruperea aportului sangvin la nivelul fibromului. Clinic se manifestă prin durere pelvină paroxistică, febră și alterarea stării generale, impunând intervenția chirurgicală de urgență;– transformarea malignă este extrem de rară. Tratament Tratamentul trebuie individualizat și adaptat după caz, în funcție de numărul, mărimea și localizarea fibroamelor, ritmul lor de creștere, vârsta femeii, simptomatologie, precum și de dorința pacientei de a-și conserva fertilitatea. De exemplu, la o pacientă cu fibroame mici și evoluție lentă, fără simptome deranjante, aflată în apropierea menopauzei, se poate opta pentru expectativă, cunoscut fiind faptul că, de cele mai multe ori, fibroamele își reduc dimensiunile la menopauză. Pacienta respectivă va necesita totuși consulturi ginecologice la intervale de 6 – 12 luni. Tratamentul medicamentos are ca scop ameliorarea simptomelor, în principal durerea și hemoragia, dar nu conduce la dispariția fibroamelor. Se utilizează:– progestative sau contraceptive orale combinate;– agoniști de GnRH;– dispozitive intrauterine cu eliberare de progesteron;– antiinflamatoare nonsteroidiene. Terapia cu agoniști de GnRH, deși eficientă (fibroamele scad în dimensiuni, ciclurile menstruale se opresc), nu poate fi utilizată pe o perioadă mai mare de 3-6 luni, datorită efectelor adverse importante, în special datorită osteoporozei. La oprirea tratamentului, fibroamele își pot relua creșterea. Tratamentul chirurgical înlătură definitiv fibroamele, oferind astfel un control mai bun al bolii. Există mai multe opțiuni de tratament chirurgical, adaptabile după caz. 1. Miomectomia constă în extirparea fibromului (fibroamelor), păstrând uterul pe loc. Prin această intervenție se conservă funcția reproductivă a femeii. Miomectomia se poate realiza prin:– histeroscopie. Este aplicabilă doar în cazul fibroamelor submucoase de mici dimensiuni, penetrante în cavitatea uterină. Intervenția este minim invazivă, de obicei necesitând spitalizare de zi.– laparoscopie. Indicația pentru acest tip de intervenție o constituie fibroamele subseroase pediculate, de dimensiuni nu foarte mari.– laparotomie. Reprezintă intervenția clasică, cu incizie la nivelul abdomenului, prin care se pot extirpa și fibroame de dimensiuni mari.– chirurgie robotică. Complicațiile miomectomiei sunt infecția și sângerarea. Pe termen lung există riscul apariției altor fibroame care să necesite tratament. 2. Histerectomia constă în extirparea uterului în totalitate, cu sau fără extirparea anexelor. Se poate realiza pe cale clasică, abdominală sau pe cale vaginală (în cazul uterelor de mici dimensiuni). Histerectomia pe cale vaginală poate fi asistată laparoscopic, în funcție de preferința operatorului. Histerectomia reprezintă tratamentul definitiv, funcțiile reproductivă și menstruală nefiind conservate. La femeile sub 40 – 45 ani de regulă sunt păstrate ovarele, prevenind astfel riscul cardiovascular și osteoporoza. 3. Embolizarea arterelor uterine constă în blocarea fluxului sangvin la nivelul arterelor care irigă uterul, determinând scăderea în dimensiuni a fibroamelor.
